Cand tu nu vii...
versuri: Daniela Preda
Când tu nu vii, Cerul mi-e gri.
Şi timpul e veşted, şi ceasul mă doare…
Doar gându-mi se scaldă, în vise pustii,
Tipând la minutul ce moare…
Când tu nu vii, mi-e cerul gri…
E vânt, e rece şi tot plouă.
“Pe nouri, dorul suflete să-l scrii!
Căci vântul, pentru mine, îl va
rupe-n două…”
Şi tace totul, căci nu vii.
E mult prea lungă aşteptarea.
Şi iarăşi dorm cu doru-n colivii;
E scump-acum tăcerea, e dulce şi visarea …
Iar dacă mâine ai să vii
Să-mi spinteci cerurile goale,
Adu cu tine ciocârlii,
Lumină, căldură şi culoare…
... pentru tine, suflet drag, S.S. :)
Strigatul tacerii...
versuri: Daniela Preda
Prizonieri ai tăcerii.
Gratii grele, de fier.
Supuşi împietririi.
Ecouri stinse ce pier…
Scântei de lumină.
Şi noapte pe veci.
Se scurg în surdină
printre gratiile reci,
frânturi de secundă.
Si râsete seci.
În mine tăcerea se zbate…rupând.
Şi vaiet şi suflet în vânt.
Rup liniştea-n două, şi-arunc
noaptea-n lumină, ţipând.
Şi sec, se-aud oameni plângând…
Once Upon a Time...
Daniela Preda
Destul! Mi-a fost de ajuns! Fiecare zi din viaţa mea începe cu "A fost..." Îmi joc rolul într-un nesfarşit trecut, închisă într-un decor de basm. Am lăsat sforile astea subţiri sa-mi conducă paşii, gesturile, înspre acel final, mereu la fel de fericit.
Astăzi, vreau sa păşesc, timid, printre gandurile mele, înspre ceea ce sunt, sau as putea sa fiu... Astăzi, am ales sa scriu. Vreau propria-mi poveste, dincolo de ecran si false zambete. Vreau sa ies de după masca mea, sa sfidez conturul de simplu avatar. Si strang, făramă cu făramă, tot ce-a rămas din mine, o păpusă manuită, printre sforile care m-au strans atata timp. Vreau sa criptez aici, pe propria-mi parte de hartie, toata povestea mea; sa dezlipesc din mine triunghiuri colorate, cioburi, rămăşiţe de suflet, si sa colez aici continuarea basmului meu...
Scotocind prin buzunarele uniformei de Personaj, printre replici, roluri vechi, zambete uzate si lacrimi seci, am găsit hartia mototolita a sufletului meu... În tot acest timp de alergare, de munca, de visare, purtam în buzunare un suflet zgribulit, gol si îngheţat. Am uitat de micuţ... Iar el, printre sticlele taioase ale mastilor de buzunar, s-a sfarşit, maruntit in mii si mii de bucatele. Adun în maini, cate pot. Una, si încă una... Tremurand, adun. Farame albe, farame rosii; invelite in praf sau stropite cu sange. Pe lemnul moale al mainilor mele, inca mai pot vedea urmele atelor, ranile sforilor... Palmele imi sunt pline de cioburi; si sange de suflet se prelinge, încet, printre degetele mele înlemnite.
Mă aplec din nou spre coala de hartie. Cu privirea opacă, încerc sa disting umbrele din palme. Nu vad nimic. Dar simt. Stiu ca in maini, încă mai tin un suflet cald, un suflet viu. E plin de cioburi, praf, fărame, dar încă pot sa sorb culoarea lui in mine, pot sa-l criptez pe-o coală de hartie, sa-mi fie aproape, sa incalzeansca lemnul ce mă tine...
Caut din nou prin buzunare si vreau sa arunc de-acolo orice amintire; masti zdrobite sau zambete carpite. Continui sa pipai cu degete de lemn. Si caut. Caut un loc pentru sufletul meu. Dau de un alt buzunar, undeva mai sus, in dreptul inimii. In loc de fermuar, cateva gratii, iar de dincolo, miros de cer... Ce buzunar imens! Si nu stiam ca dincolo de gratii, dincolo de pieptul meu de lemn se cuibareste acest... imens?... Un cer intreg, al meu. Numai al meu! Si n-am stiut... Cat de orbit, cat de robit...
Tu, cel care ma privesti de dincolo de ecran, stand linistit in fotoliul tau de maxim confort, infofolit pana la gat si sorbind cafeaua fierbinte... Tu... Iti e cu adevarat cald? Sincer, ma infior la gandul ca ai putea sa mirosi a lemn, a sticla sau a fier... Probabil, la fel ca si mine, ai "asezat" candva, un suflet mototolit, in buzunarul din spate al pantalonilor.. .Alt loc, mai bun, n-ai fi gasit. In haina de piele se inghesuie deja prea multe chei: apartament, X6; bilete, facturi, cate o pagina de "Nou Testament" cu vreun numar de telefon notat pe ea... Si cam asa sta treaba cu spatiul. Buzunarul din spate, e locul ideal pentru lucruri pe care pot, linistit, sa le pierd.
Si ce-o sa faci cand ai sa vezi cum frumosul X6 dispare luat cu ambele maini de leasing? Adio chei prin buzunare... Raman facturile, care poate ai vrea sa le indosesti intr-un loc mai... de la spate; dar nu se poate. Teancul de bancnote se subtiaza, si incepi sa cotrobai prin buzunarele blugilor, dupa maruntisuri cu care sa mai astupi din golurile bugetare. Nu gasesti, insa, nimic. Pornesti computerul si ... cauti. Cauti povesti cu final fericit, cauti copilariile care te bucurau candva...
Imi pare rau daca te dezamagesc, insa nu vei gasi nimic aici. Aici si nicaieri altundeva. Trezeste-te! Nu incerca sa te complaci in linistea asta de poveste. Intr-o zi ai sa te sperii de atata frumusete, de atata liniste de basm. Sa nu crezi niciodata ca ai sa te saturi, dezlipind farame din cei de langa tine... Ridica-te din fotoliul in care ai amortit, adancit in nepasare! Cioburile sufletului tau, inca te mai zgarie prin buzunarul de la spate, inca mai cauta un loc sensibil, din care sa curga un strop de sange...
Nu-ti fie teama! Cauta, si te vei regasi. Zgribulit, pierdut poate la vreo cotitura mai brusca a vietii tale. Nu fii trist. Nu e vina a. Sunt sforile taioase, subtiri, dar puternice, care nu au contenit sa te tarasca dupa ele, punandu-tiin fata imaginea falsa a unui final fericit. Un "happy-end" aparent, hrana ieftina pentru insetatii de fericire.
Haide, ia in maini tot ce ti-a mai ramas. Curaj... Renunta la depenenta de atele care te robesc si cauta un coltisor mai sigur pentru sufletul tau. De ce acum? Pentru ca nu stiu, nici tu nu stii, cat timp ti-a fost incredintata aceasta mica "pata de culoare". Intr-o zi, te vei trezi depigmentat; o papusa rece, de lemn. Un orb, rob al propriilor neimpliniri.
Astazi, poti sa zambesti: mai ai o sansa! :) Foloseste-o numai pentru tine. Ia-o in maini! E a Ta... Poti alege sa astupi cu ea golul din buzunare sau golul din tine, mic suflet. Poti imprastia cate putina culoare peste griul trecutului tau sau peste viitorul asta, care devine din ce in ce mai obscur, mai incolor.
Ia-ti sufletul in maini si incepe sa scrii! E povestea ta.
Da, si... grija la "Cum" scrii! O pagina alba e tot ce detii...
Mila, intre iubire si dispret...
Daniela Preda
“Mila, cand nu este însoţită de o iubire infinită, e mai ofensatoare decît dispretul.”
G.Ibrăileanu
Atunci cand iubim, aşteptam sau oferim acea mila protectoare; însă, mare grija la felul în care iubim! Am putea ucide cu mila noastră, pornită din arogantă, superioritate, chiar din iubire (de ce nu?)...atunci cand ea nu depăşeşte limitele uzualului, ci rămîne rece, pentru ea însăşi o limita. Pentruca mila din interiorul nostru sa rusească a străbate “vidul” ce o despartede cel însetat de mila, ea are nevoie de un puternic impuls; trebuie sa calce în picioarepreconcepţii, reguli, euri... Acest moment, mila, va exista doar atunci cand vom învăţa sa ne fie mila de noi înşine, largind la infinit acest spaţiu minuscul pe care l-am rezervat iubirii. Cum putem noi sa credem ca iubim, cand de fapt tot ceea ce înseamnă iubire, se înghesuie între pereţii de sticlă ai sufletului nostru?! ”Smulgeti-va mastile de sticlă!” - cam asa suna strigătul disperat, al celui care s-a oprit pentru o clipa, ca sa observe omul; acest om al zilelor noastre, care se naşte, si moare, iubind de suprafata, oferind totul, însă, cu asa o superficialitate… Eu cred ca de aceea, mila si iubirea, au devenit un mecanism, ceva banal, care provoaca dezgust; o oferim, si plecam, gandindu-ne doar la cat de datoare ne-ar fi fost persoana respectiva daca nu am fi avut noi mila; sau poate nu mai gandim nimic… Da, cred ca ar insemna un adanc dispret, un ghiont “daruit” celui cazut în “saracie sufleteasca”. 
Privim în noi cu ochi de sticlă, si incercam sa stingem cu un orgoliu imens, sentimente ce de fapt ne dor, ne rod. Ramanem tari, ca doar nu ne vom injosi vreodata, fiindu-ne mila de noi… Cred în aceasta diferenta infinită dintre “a iubi din mila” si “a avea mila, din iubire”.Atunci cand iubim, nu ni se pare un infinit a acorda mila, însă, atunci cand iubirea noastră se va baza pe mila, putem sa ne convingem singuri de efemeritatea iubirii noastre. Sunt convinsa ca ceea ce porneste din infinit, va si dura o vesnicie.
Asadar, parerea mea este ca mila ar trebui sa nu existe,
în mod normal, decat la capatul infinit al iubirii. Ar suna poate a provocare?Intrecere spre capatul infinitului? Poate daca am deschide ochii, am vedea ca de fapt e atat de aproape…
Smulgeti-va deci, mastile de sticlă!
