NE CUNOASTEM
Ne cunoastem,
Ne-am intalnit intr-o zi
Pe pamant,
Eu mergeam pe o parte a lui
Tu pe cealalta.
Ne-am intalnit intr-o zi
Pe pamant,
Eu mergeam pe o parte a lui
Tu pe cealalta.
Tu erai asa si pe dincolo,
O, erai ca toate femeile,
Uite ca ti-am retinut
Chipul.
O, erai ca toate femeile,
Uite ca ti-am retinut
Chipul.
Eu m-am emotionat
Si ti-am spus ceva cu mana pe inima,
Dar n-ai avut cum sa m-auzi.
Si ti-am spus ceva cu mana pe inima,
Dar n-ai avut cum sa m-auzi.
Pentru ca intre noi treceau intruna masini
Si ape si mai ales munti,
Si tot glohul.
Si ape si mai ales munti,
Si tot glohul.
M-ai privit in ochi
Dar ce sa vezi?
In emisfera mea
Tocmai se facuse noapte.
Dar ce sa vezi?
In emisfera mea
Tocmai se facuse noapte.
Ai intins mana: ai dat de un nor.
Eu am cuprins de umeri o frunza...
Eu am cuprins de umeri o frunza...
Marin Sorescu
Dreptul la timp
Tu ai un fel de paradis al tau
in care nu se spun cuvinte.
Uneori se misca dintr-un brat
si cateva frunze iti cad inainte.
Cu ovalul fetei se sta inclinat
spre o lumina venind dintr-o parte
cu mult galben in ea si multa lene,
cu trambuline pentru saritorii in moarte.
Tu ai un fel al tau senin
De-a ridica orasele ca norii,
si de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
cand aerul devine mov si rece
si harta serii fara margini,
si-abia mai pot ramane-n viata
mai respirand, cu ochii lungi, imagini...
Nichita Stanescu
Fel de sfârşit
Adevarata mâna n-o întind.
Nu ating cu ea decât cuvintele.
Altfel
copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi,
cum se trage în sine însuşi cornul de melc
şi ar deveni un punct.
Nu ating scaunul.
S-ar trage în sine însuşi
şi ar deveni un punct.
Nici prietenii nu mi-i ating.
Nici soarele, nici stelele, nici luna.
Nu ating nimic.
Deşi urăsc punctul, Doamne,
locuiesc într-un punct.
Adevarata mâna n-o întind.
Nu ating cu ea decât cuvintele.
Altfel
copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi,
cum se trage în sine însuşi cornul de melc
şi ar deveni un punct.
Nu ating scaunul.
S-ar trage în sine însuşi
şi ar deveni un punct.
Nici prietenii nu mi-i ating.
Nici soarele, nici stelele, nici luna.
Nu ating nimic.
Deşi urăsc punctul, Doamne,
locuiesc într-un punct.
Nichita Stanescu
Toamna
de parcă vestejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul.
Iar nopţile, cum cade greu pământul
din toate stelele, într-o însingurare.
Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,
Şi totuşi, este Unul care ţine
nespus de blând, pe mâini, căderea toată.
Rainer Maria Rilke
Necuvintele
El a intins spre mine o frunza ca o mana cu degete.
Eu am intins spre el o mana ca o frunza cu dinti.
El a intins spre mine o ramura ca un brat.
Eu am intins spre el bratul ca o ramura.
El si-a inclinat spre mine trunchiul
ca un mar.
Eu am inclinat spre el umarul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteteste seva lui batand
ca sangele.
Auzea cum se incetineste sangele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am ramas un pom singur.
El un om singur.
Eu am intins spre el o mana ca o frunza cu dinti.
El a intins spre mine o ramura ca un brat.
Eu am intins spre el bratul ca o ramura.
El si-a inclinat spre mine trunchiul
ca un mar.
Eu am inclinat spre el umarul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteteste seva lui batand
ca sangele.
Auzea cum se incetineste sangele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am ramas un pom singur.
El un om singur.
Autor: Nichita Stanescu
Roata
Locuiesc într-o roată.
Îmi dau seama de asta
După copaci.
De câte ori mă uit pe fereastră
Îi văd
Când cu frunzele-n cer,
Când cu ele-n pământ.
Şi după păsări,
Care zboară
Cu-o aripă spre sud
Şi cu-o aripă spre nord.
Şi după soare,
Care-mi răsare
Azi în ochiul stâng,
Mâine-n cel drept.
Şi după mine
Care când sunt,
Când nu mai sunt.
Îmi dau seama de asta
După copaci.
De câte ori mă uit pe fereastră
Îi văd
Când cu frunzele-n cer,
Când cu ele-n pământ.
Şi după păsări,
Care zboară
Cu-o aripă spre sud
Şi cu-o aripă spre nord.
Şi după soare,
Care-mi răsare
Azi în ochiul stâng,
Mâine-n cel drept.
Şi după mine
Care când sunt,
Când nu mai sunt.
Intr-o incapere ca toate celelalte,
Amenajata cu plafon zdravan,
Ne intrecem la sarituri in inaltime.
Ca nu poate sari nimeni
Mai sus decat tavanul,
Sa fie si Dumnezeu,
Asta din cauza gravitatiei
Care ne trage mereu in jos,
Inca din cele mai vechi timpuri.
Cu o indarjire diavoleasca,
Pentru ca nu putem sta altfel,
Cand avem in noi geniul inaltimii,
Ca pestii zburatori
Dorul aripilor adevarate.
Zi si noapte continuam
In plafonul nostru scund.
Care are muschii cei mai oteliti, mai dresati
Si stapaneste cel mai bine
Legile avantului
Ia si cele mai multe pocnituri in cap.
Marin Sorescu
