Lectia despre cub...

Lecţia despre cub


Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!




Nichita Stanescu

Once upon a time...

      A fost odată, ca niciodată...

     Destul! Mi-a fost de-ajuns! Fiecare zi din viaţa mea începe cu un "A fost..." Îmi joc rolul într-un nesfîrşit trecut, închisă într-un decor de basm. Am lăsat sforile astea subţiri să-mi conducă paşii, gesturile, înspre acel final, mereu la fel de fericit.

     Astăzi, vreau să păşesc, timid, printre gândurile mele, înspre ceea ce sunt, sau aş putea sa fiu... Astăzi, am ales să scriu. Vreau propria-mi poveste, dincolo de ecran şi false zambete. Vreau să ies de după masca mea, să sfidez conturul de simplu avatar. Şi strâng, fărâmă cu fărâmă, tot ce-a rămas din mine, o păpusă mânuită, printre sforile care m-au strâns atâta timp. Vreau să criptez aici, pe propria-mi parte de hârtie, toată povestea mea; să dezlipesc din mine triunghiuri colorate, cioburi, rămăşiţe de suflet, şi să colez aici continuarea basmului meu...

     Scotocind prin buzunarele uniformei de Personaj, printre replici, roluri vechi, zâmbete uzate şi lacrimi seci, am găsit hârtia mototolită a sufletului meu... În tot acest timp de alergare, de muncă, de visare, purtam în buzunare un suflet zgribulit, gol şi îngheţat. Am uitat de micuţ... Iar el, printre sticlele tăioase ale măştilor de buzunar, s-a sfârşit, mărunţit în mii şi mii de bucăţele. Adun în mâini, câte pot. Una, şi încă una... Tremurând, adun. Fărâme albe, fărâme roşii; învelite în praf sau stropite cu sânge. Pe lemnul moale al mâinilor mele, încă mai pot vedea urmele aţelor, rănile sforilor... Palmele îmi sunt pline de cioburi; şi sânge de suflet se prelinge, încet, printre degetele mele înlemnite.

     Mă aplec din nou spre coala de hârtie. Cu privirea opacă, încerc să disting umbrele din palme. Nu văd nimic. Dar simt. Ştiu că în mâini, încă mai ţin un suflet cald, un suflet viu. E plin de cioburi, praf, fărâme, dar încă pot să sorb culoarea lui în mine, pot să-l criptez pe-o coală de hârtie, să-mi fie aproape, să încălzească lemnul ce mă ţine...

     Caut din nou prin buzunare şi vreau să arunc de-acolo orice amintire; măşti zdrobite sau zâmbete cârpite. Continui să pipăi cu degete de lemn. Şi caut. Caut un loc pentru sufletul meu. Dau de un alt buzunar, undeva mai sus, în dreptul inimii. În loc de fermuar, câteva gratii, iar de dincolo, miros de cer... Ce buzunar imens! Şi nu ştiam că dincolo de gratii, dincolo de pieptul meu de lemn se cuibăreşte acest... imens...? Un cer întreg, al meu. Numai al meu! Şi n-am stiut... Cât de orbit, cât de robit... 

     Tu, cel care mă priveşti de dincolo de ecran, stând liniştit în fotoliul tău de maxim confort, înfofolit până la gât şi sorbindu-ti cafeaua fierbinte... Tu... Îţi e cu adevărat cald? Sincer, mă înfior la gândul că ai putea să miroşi a lemn, a sticlă sau a fier... Probabil, la fel ca şi mine, ai aşezat, cândva, un suflet mototolit, cioplit, în buzunarul din spate al pantalonilor...Alt loc, mai bun, n-ai fi gasit. În haina de piele se înghesiue deja prea multe chei: apartament, X6; bilete, facturi, câte o pagina de "Nou Testament" cu vreun numar de telefon notat pe ea... Si cam asa sta treaba cu spatiul. Buzunarul din spate, e locul ideal pentru lucruri pe care pot, linistit, sa le pierd.

     Si ce-o sa faci cand ai sa vezi cum frumosul X6 dispare luat cu ambele maini de leasing? Adio chei prin buzunare... Rămân facturile, pe care poate ai vrea sa le îndoseşti într-un loc mai... de la spate; dar nu se poate. Teancul de bancnote se subţiază, şi începi să cotrobăi prin buzunarele blugilor, după mărunţişuri cu care să mai astupi din golurile bugetare. Nu găseşti, însă, nimic. Porneşti computerul şi ... cauţi. Cauţi poveşti cu final  fericit, cauţi copilăriile care te bucurau cândva...
      Îmi pare rău dacă te dezamăgesc, însă nu vei gasi nimic aici. Aici şi nicăieri altundeva. Trezeşte-te! Nu încerca să te complaci în liniştea asta de poveste. Într-o zi ai să te sperii de atâta frumuseţe, de atâta linişte de basm. Să nu crezi niciodată că ai să te saturi, dezlipind fărâme din cei de lângă tine... Ridică-te din fotoliul în care ai amorţit, adâncit în nepasare! Cioburile sufletului tău, încă te mai zgârie prin buzunarul de la spate, încă mai caută un loc sensibil, din care sa curgă un strop de sânge...
      Nu-ţi fie teamă! Caută, şi te vei regăsi. Zgribulit, pierdut poate la vreo cotitură mai bruscă a vieţii tale. Nu fii trist. Nu e vina ta. Sunt sforile tăioase, subţiri, dar puternice, care nu au contenit să te târască după ele, punându-ţi în faţă imaginea falsă a unui final fericit. Un "happy-end" aparent, hrană ieftină pentru însetaţii de fericire.
     Haide, ia în mâini tot ce ţi-a mai rămas. Curaj... Renunţă la depenenţa de aţele care te robesc şi caută un colţişor mai sigur pentru sufletul tău. De ce acum? Pentru că nu ştiu, nici tu nu ştii, cât timp ţi-a fost încredinţată aceasta mică "pată de culoare". Într-o zi, te vei trezi depigmentat; o păpuşă rece, de lemn. Un orb, rob al propriilor neîmpliniri.
     Astăzi, poţi să zâmbeşti: mai ai o şansă! :) Foloseşte-o numai pentru tine. Ia-o în mâini! E a Ta... Poti alege să astupi cu ea golul din buzunare sau golul din tine, mic suflet. Poţi împrăştia câte puţină culoare peste griul trecutului tău sau peste viitorul ăsta, care devine din ce în ce mai obscur, mai incolor.
     Ia-ţi sufletul în mâini şi începe să scrii! E povestea ta. 
     Da, şi... grijă la Cum scrii! O pagină albă e tot ce deţii...